- “Bună. Numele meu este Matilda!”
Atenţie: Persoana din spatele acestor rânduri se dă drept Matilda; în esenţă, însă, nu ştie prea multe despre aceasta. Pentru ea, Matilda e ultimul bastion, ultimul refugiu; un petec de pământ în mijlocul oceanului.
Matilda poate să zâmbească. Şi face asta destul de des. Matilda vorbeşte calm, aşezat; ea ştie întotdeauna ceea ce vrea şi cum să obţină asta.
De ceva timp încoace, Matilda bifează victorie după victorie, mai mici sau mai mari. Fie că a renunţat la fumat, fie că a renunţat la mâncarea nesănătoasă, la gândurile „nesănătoase”, la sacii cu plumb care o trăgeau undeva sub suprafaţa pământului, fie că a reuşit, profesional, interpersonal, social să ajungă acolo unde şi-a propus, Matilda nu e… împlinită.
2. „Why am I sad? Don’t I have more than I ever had? ”
Uneori Matilda simte că are prea mult. Şi, într-adevăr, are destul de multe. Dar tot ceea ce are ea e ca un accesoriu: ceva ce se poate ataşa, ceva opţional, ceva ce o poate face mai drăguţă, mai atrăgătoare, mai specială; nimic din toate astea însă nu rămâne.
Iar aceste accesorii nu sunt doar obiecte. Aceste accesorii sunt şi oameni, sunt şi principii, sunt şi activităţi. Cel puţin virtual, simt că tot ceea ce am mă poate şi mă va părăsi la un moment dat. Ceea ce am nu îmi aparţine mie. E ca şi cum ai încerca să capturezi căldura soarelui de iulie – e ceva irealizabil, oricât de mult ţi-ai dori. E ceva ce se simte. Apoi, you just have to let go.
Mulţi gânditori spun că aici s-ar afla sursa înţelepciunii: în observarea şi conştientizarea buclei perisabilităţii, un fenomen căruia nimic nu îi poate scăpa. Iată că fiinţa umană ar fi, astfel, forţată să accepte existenţa conturată în termenii hazardului şi ai lipsei de liber arbitru. Sigur, poţi să îţi exerciţi această funcţie în jurul căreia se face atât de multă zarvă, dar asta doar într-un cadran de condiţii predeterminate şi sub patronajul tezei perisabilităţii. Şi atunci, cui foloseşte?
Nu ştiu cum stau lucrurile pentru voi, dar eu momentan cunosc doar ceea ce nu sunt. Cunosc ceea ce nu ştiu. Sunt lipsită, însă, de un răspuns în ceea ce priveşte formularea în termeni pozitivi ai identităţii.
- 2. Existenţa mea, simulacru de logică
E lesne de observat, même din structura acestui articol, ce pasiune are Matilda pentru structurare logică. Ideea că există nişte cifre, o ierarhie, un orar a ajuns să fie un punct de sprijin pentru mine.
Aşa cum la 18 ani, Matilda a întors vehement cârma dinspre artă spre ştiinţă, renunţând sau – să practicăm optimismul – punând în aşteptare îndeletnicirile de până atunci pentru a se imersa înăuntrul black-box-ului[1]. Astfel, expediţiei de cunoaştere a fiinţei umane sub aspectul său raţional şi spiritual i se imprima acum un caracter sistematic, ştiinţific, îndrăznesc să spun.
Sigur, nu pot nega şi nici nu aş vrea să neg revelaţiile însumate pe care această turnură le-a provocat. În foarte multe privinţe, ştiu mai multe despre mine, după expresia non multa, sed multum. Cu toate acestea, exceptând anumite paradigme, simt că psihologia s-a pierdut în denominaţii, în statistică şi discuţii chiţibuşare. Fără a ofensa şi fără a ne îmbrăca în pretenţii false, oare finalitatea psihologiei ca ştiinţă nu este aceea de a oferi fiinţei umane armele pentru autocunoaştere şi, mai ales, pentru vindecare? Cum putem acorda fiinţei umane un sentiment de belonging, un sentiment clar al rolului şi al misiunii ei pe Pământ? Căci eu – deşi, vorba cântecului, pentru mulţi dintre voi I may seem to be strange archeology – încă mai cred că avem fiecare ceva de spus şi rolul nostru de jucat.
Aşa că, iată, sub aparenţa clarităţii logice, se ascunde faptul că cele mai profunde simţiri şi gânduri voalate din mine sunt tributare încă Necunoscutului. Şi dacă tot am afirmat că ştiu ceea ce nu sunt, iată că:
Nu sunt o persoană „realistă” în termenii pragmatismului. Pentru mine, ceea ce e subtil, ceea ce e mistic, tot ceea ce palpită în subteran, la unison în toate fiinţele umane, acel ceva care e de nedefinit şi intangibil gândirii e cel mai real.
Nu am ancore în această realitate. Pentru mine, ea e… un accesoriu, unul pe care nici măcar nu l-am ales, ci s-a nimerit să îl port. Îmi asum această misiune cu toată priceperea şi seriozitatea de care sunt în stare la 20 de ani. Dar ştiu că e doar un rol. Matilda cea pe care o arăt celorlalţi e contribuţia mea de combustibil la alimentarea imensului Mecanism al „realităţii” noastre.
Atunci, cine poate acorda răspuns întrebărilor cărora le căutăm răspuns de milenii întregi? Întrebărilor cărora le oferim de fiecare dată alte răspunsuri, toate corecte, şi toate greşite? Religia? Filosofia? Ştiinţa?
Cine se mai preocupă de aceste chestiuni? După umila şi nepriceputa mea gândire, toate pot fi pierdute, de toate ne putem debarasa, dar de acest gest colosal ca importanţă – confruntarea cu cele mai importante gândiri ale individului şi, în acelaşi timp, ale umanităţii nu ne putem debarasa fără să provocăm o gaură neagră a lipsei de sens, de speranţă, de voinţă de viaţă şi voinţă de putere.
Să concluzionăm împreună că am găsit ceva ce e constant? Incertitudinea, vagabondarea prin experienţa vieţii pe Pământ cu simţurile anesteziate şi, mai ales, cu o conştiinţă anesteziată? Să concluzionăm că suntem o întrebare? Sau: Suntem căutarea unui Răspuns?
[1] Denumire dată de behaviorişti minţii umane, făcând referinţă la imposibilitatea cunoaşterii proceselor acestora.
